Era o frumoasa zi de toamna…

Frunzele aramii cadeau suav din copacii vizibil tristi, intr-un dans pe care numai ele il cunosc.

Fata se indrepta spre scoala  ca in fiecare dimineata, cu muzica in urechi (asta era singurul mod prin care ea uita de tot si se transpunea intr-o  alta lume; lumea Ei). Amalia (caci asta este numele ei) trecuse printr-o despartire brusca de Alin, el care era iubirea vietii ei. Despre relatia lor se poate vorbi mult, caci aveau 2 ani de cand erau impreuna, si trecusera prin multe intamplari,dar cu timpul le-au depasit si s-au impacat.

Acum ea este tot timpul absenta, numai este deloc  aceeasi Amalia pe care toti colegii si prietenii o iubeau. Aceasta despartire pot spune ca a marcat-o pe viata. Prima ei iubire sincera, si cea mai lunga relatie sa se destrame asa de usor… Cuvintele sunt de prisos intr-o asemenea situatie, chiar nu poti sa-i alini durerea spunandu-I ca il va uita sau ca va gasi pe altcineva. Pur si simplu nu poti.

Si totusi…

Nu credeam ca va venii ziua asta… Amalia intrat pe usa scortoasa a clasei ,zambind . toti colegii erau uimiti, trecusera aproximativ doua luni de cand Amalia numai surasese. O colega mai indrazneata din fire se aseza langa ea, curioasa fiind.

Mady: – Amitzo, ce-I cu tine? …radiezi de fericire.Te-a lovit cumva dragostea?

Amalia: – Hai mai Mady…numai are voie omul sa zambeasca oleaca?

Mady: – Ba da. Cum sa nu? Nu mi-o lua in nume de rau, dar noi nu te-am mai vazut zambind de cam multisor.

Amalia: -Asta cam asa e…

Si Amalia cazu putin pe ganduri, parea ca remarca Madalinei o cam facu sa revina la starea de dinainte.

Insa de indata intra in clasa Mircea( un tip hazliu) izbind usa de perete asa tare incat toata clasa sa pornit pe ras. Era prima oara dupa mult timp cand radea si Amalia odata cu ei. Evident ca Mircea observa asta si o felicita.

Mircea: – Amitzo…ma flatezi. Chiar asa gluma buna am facut? Sunt mandru de mine:D

Amalia: – Da Mircea. Clar, pe tine o sa te numim bufonul clasei. In sensul bun al cuvantului!

Mircea: – Am inteles Maiestatea Voastra! ( si facu o plecaciune caracteristica lui)

Poate tocmai acum Amalia si-a dat seama ce a pierdut in tot timpul asta…

Motivul pentru care zambea Ami din nou era un lucru chiar banal, comun cum ar spune altii. Insa pentru ea acest motiv parca a readus-o la viata.

Pe obisnuitul drum pe care ea mergea de obicei la scoala, a intalnit o frumoasa pisicuta alba cu ochi albastrii care ia mieunat intr-un fel aparte. S-a intors din drumul ei spre scoala pentru a lasa pisicuta acasa in grija mamei ei, pana se va intoarce ea de la scoala.

Fiind in intarziere la scoala, Amalia a mers sprinten si alert. Pe tot drumul se tot gandi ce nume sa-I dea pisicutei si asa uita de muzica ei trista pe care o asculta in fiecare dimineata.

Acum parca  se mutase intr-o alta sfera, cu totul diferita de cea in care era inainte. Era o lume cat de cat vesela,fara monotonul in care intrase pana atunci.

La intrarea in liceu intalni un baiat cu ochii foarte asemanatori cu ai pisicutei. Toata ora de curs se gandea la acel baiat. Putea spune ca ochii lui ii acaparasera gandurile( acele ganduri sumbre de care trebuia salvata cu orice pret).

Amalia nu era o tipa curajoasa din fire, insa cand la intalnit din nou pe acel baiat pe holul liceului a avut un instinct subit de a-l aborda. S-a retras insa, pentru ca a crezut de cuviinta ca nu e cazul sa-l deranjeze.

A hotarat sa nu spuna la nimeni de aceasta mica intamplare. Ea credea ca nimanui nu-I va pasa de aceste copilarii ale ei…